Entorse și luxații – generalități

Luxații
Definiție: modificarea permanentă a raporturilor dintre extremitățile osoase articulare, cu pierderea contactului normal dintre ele. Când sunt incomplete (subluxații), suprafețele articulare pastrează un contact parțial.
În cazul articulațiilor de tip sindesmoză (articulația tibio-fibulară distală), când suprafețele articulare sunt legate între ele printr-un ligament, sau articulațiile de tip sinartroză (suturile oaselor craniene), se folosește termenul de diastază.
În cazul articulațiilor de tip diartroză (simfiza pubiană, articulația acromio claviculară), când suprafețele osoase sunt legate printr-un cartilaj, se folosește termenul de disjuncție.
Luxațiile survin de regulă în urma unui traumatism, pe o articulație sănătoasă, rare fiind cazurile de luxații patologice (tuberculoză, tabes, poliomielită).
Luxațiile sunt congenitale, când apar în urma unor malformații ale suprafețelor articulare (luxația congenitală de șold sau de rotulă).
Incidența maximă a luxațiilor este la persoanele active, de sex masculin, în vârstă de 30-65 de ani. Sunt rare la copii (datorită supleții ligamentare – frecvență ridicată a decolărilor epifizare), și la vârstnici (datorită osteoporozei – fracturi).

Etiologie:
Traumatism direct (rar) – impact asupra articulației;
Traumatism indirect – forța traumatică acționează la distanță, prin intermediul diafizei.
Traumatismul, prin forța care acționează în afara punctelor obișnuite de presiune, duce la destinderea capsulei articulare, dezinserția, sau chiar ruptura acesteia; concomitent se vor produce leziuni ale sinovialei, ce determină hemartroză.
În urma traumatismului și a deplasării suparfețelor articulare, ligamentele sunt dezinserate sau rupte, iar contractura musculară reflexă va fixa extremitatea osoasă într-o anumită poziție.
Alte elemente ce pot însoți o luxație posttraumatică: fracturarea epifizelor, luxația tendoanelor periarticulare, compresiunile vasculare și nervoase, necrozele tegumentare, deschiderea cutanată.

Clinic:
– Durerea este inițial violentă, diminuând intensitatea progresiv;
– impotența funcțională este totală la debut, și scade după reducerea luxației;
– evidențierea unor posibile complicații vasculonervoase: culoarea tegumentară, puls, parestezii locale, mobilitatea membrului, temperatura locală.
– atitudinea vicioasă și deformarea regiunii, scurtare aparentă a membrului.

Examenul radiografic va stabili tipul de luxație și va permite diagnosticul fracturilor asociate.
Tratament
Tratamentul unei luxații reprezintă o urgență din următoarele considerente: reducerea este mai facilă în lipsa edemului; se evită pericolul unor complicații ischemice grave imediate; se previn complicații secundare redutabile (alungirea de nerv sciatic, necroza ischemică-osoasă).
Reducerea tardivă este laborioasă, traumatizantă, iar recuperarea funcțională este deficitară. După 4 săptămâni, o luxație nu se mai poate reduce, datorită retracției părților moi și unor modificări articulare prin contactul anormal prelungit.
Tratamentul oricărei luxații constă în reducerea de urgență și imobilizare, restabilirea funcției articulare și recuperare funcțională. Reducerea se execută sub anestezie locală, rahidiană sau generală, cu manevre blânde, bine codificate, obligând epifiza luxată să parcurgă drumul invers luxației. După reducere se va efectua o radiografie de control, pentru a verifica contactul dintre suprafețele articulare.
Dacă reducerea nu se poate obține prin mijloace externe, datorită interpunerii musculare, capsulo-ligamentare, sau fragmentelor osoase, se va efectua reducerea chirurgicală.

Imobilizarea presupune:
– tracțiune continuă – disjuncție pubiană;
– atelă brahio-palmară pentru luxația cotului;
– bandaj Dessault pentru luxația scapulohumerală;
Recuperarea funcțională începe imediat după suprimarea imobilizării. Sunt contraindicate masajele articulare (redori articulare, osteoame periarticulare), și mobilizările pasive.

Entorse
Definiție: = leziune traumatică a părților moi capsulo-ligamentare și periarticulare, ce depășește limita fiziologică de stabilitate a articulației, fară a modifica raporturile dintre suprafețele articulare.
Se produce prin mecanism indirect: forța acționează asupra articulației, prin intermediul oaselor, având multiple consecințe: întinderea sau ruperea ligamentelor și capsulei, leziuni ale sinovialei, leziuni meniscale, sau chiar smulgerea unui fragment osos.
Entorsa este mai frecventă la adulți, în special la sportivi. Este rar întâlnită la copii,datorită ligamentelor suple și elastice, și la bătrâni, care sunt mai predispuși fracturilor din cauza fragilizării osoase.
Localizarea preponderentă a entorselor este la nivelul gleznei, urmată de genunchi, medio – tarsiană, cardio – carpiană a articulației degetelor.
Factorii care predispun la entorse:
– laxitate articulară dobândită prin traumatisme anterioare
– paralizii și atrofii musculare;
– devieri și dezaxări ale membrului;
– laxitate articulară congenitală;
– hipotonia musculară, oboseala, lipsa antrenamentului.

Fiziopatologie
Inervația bogată de la nivel articular determină o reacție vasomotorie – vasodilatație, în urma traumatismului. Hiperemia poate fi tranzitorie, și ajută la refacerea conjunctivă a leziunilor sinoviale și capsulei ligamentare. Dacă hiperemia persistă, survin următoarele tulburări: vasodilatație osoasă nalestereză și osteoporoză traumatică, proliferarea sinovialei și hidartroză recidivantă, extinderea tulburărilor vasomotorii la întreg segmentul determinând sindrom neuro-algo-distrofic, osteoporoza algică Sudeck-Leriche

Clinic
– durere și impotență funcțională
– tumefacție locală
– deformarea regiunii
– mobilitate anormală
Întotdeauna trebuie urmărit prezența pulsului distal, simetria cu membrul opus, temperatura locală, culoarea tegumentelor.

Examene complementare:
– radiografic – standard (față și profil); în tracțiune pentru aprecierea lărgirii spațiului articular (gleznă, genunchi);
– artrografie (opacă sau gazoasă)
– artroscopie;
– RMN

Tratament

1. entorsă ușoară – infiltrație locală cu novocaină sau hidrocortizon; tratament fizioterapeutic (curenți electrici, ultrasunete); imobilizare în fașă elastică sau aparat ghipsat 14 zile;
2. entorsă medie – imobilizare ghipsată 21-30 zile; contracții musculare izometrice pe durata imobilizării; tratament de recuperare;
3. entorse grave (compromiterea stabilității articulare) – imobilizare 4-6 săptămâni în ghips; tratament chirurgical – refacerea țesuturilor distruse; tratament de recuperare.